Vizită misionară în Osijek, Croaţia
04-08 noiembrie 2010
04-08 noiembrie 2010
Articol scris de student Mal Răzvan, anul IV
(Pentru galerie foto, vezi aici.)
La propunerea fratelui Corneliu Constantineanu, noul rector al Institutului Teologic Penticostal din Bucureşti şi fost decan al Facultăţii de Teologie Evanghelică din Osijek, Croaţia, în perioada 04-08 noiembrie 2010 am fost într-o vizită la Osijek organizată de fratele Corneliu, alături de care am fost noi cei din corul şcolii, un dublu cvartet format din studenţii Pavel Sergiu (anul IV) şi Pop Răzvan (anul II) la tenor I, Piscuc Dumitru şi Mocan Beneamin (ambii în anul IV) la tenor II, Iftimiei Adrian şi Molnar Dorin (ambii în anul I) la bariton, Bordea Dan (anul III) şi Mal Răzvan (anul IV) la bas şi Copil Marius (anul IV) la saxofon. O primă oprire a fost făcută la Biserica Penticostală Smirna din oraşul Timişoara, în data de 04 noiembrie 2010, la programul de joi seara. Aici am cântat, au fost recitate poezii, au fost spuse îndemnuri la rugăciune, iar unul dintre colegi a predicat. Sunt încredinţat că toţi cei prezenţi au putut concluziona cu uşurinţă că prezenţa Domnului a fost împreună cu noi, iar lucrul acesta a fost un motiv de bucurie pentru toţi. Apoi, vineri dimineaţa, la ora 4.00, am plecat împreună spre Osijek, Croaţia.
Vineri, am participat împreună cu studenţii şi cu o parte din profesori la programul de capelă al Facultăţii unde am cântat cântări în limba română, engleză şi chiar croată. Sâmbătă seara am participat la o seară a tinerilor în Osijek unde, de asemenea, am cântat, iar unul dintre noi a predicat. Duminică dimineaţa am participat la slujba organizată în Biserica din cadrul Facultăţii, o frumoasă sinagogă evreiască ce a fost cumpărată de comunitatea penticostală în urmă cu aproape 50 de ani, iar acum funcţionează ca biserică. Aici am cântat iar fratele Corneliu a predicat. La programul de seară am fost invitaţi de fraţii dintr-o altă localitate, la aproximativ 50 de km de Osijek, pentru a sluji Domnului acolo. La fel ca la slujba de dimineaţă, noi, studenţii, am cântat iar fratele rector a predicat. Luni dimineaţa, 08 noiembrie 2010 am pornit spre Bucureşti, cu o scurtă oprire la Timişoara.
După un drum destul de lung al cărei amprentă o resimt şi acum, la două zile după sosire şi după toate experienţele şi amintirile de acolo pot concluziona cu două gânduri care mi s-au confirmat cu această ocazie. Primul ar fi, într-un mod poate uşor ironic, însă fără nicio referire la un eveniment concret întâmplat, ci doar la un lucru posibil, că atunci când te afli pe meleaguri străine, unde totul se rezumă la o comunicare minimală şi protocolară cu cei de acolo datorită lipsei de cunoaştere reciprocă şi, de ce nu, şi a închistării datorate limbajului, descoperi cât de importanţi devin cei pe care îi cunoşti şi, dacă discuţiile care altădată erau banalităţi ce creau o rutină relaţională, acum ele devin ceva important pentru că prin ele ne regăsim identitatea comunitară şi ne păstrăm sentimentul de apartenenţă la un grup în care ne simţim liberi şi cunoscuţi. Este recomandat totuşi să-i preţuim pe semenii noştri fără a fi nevoie de experienţe neplăcute, mai mult sau mai puţin. Găsesc că omul înţelept îşi preţuieşte semenii din ascultare de Dumnezeu şi, pentru că, astfel regăseşte în sine o nevoie ontologică şi teleologică totodată. Iar al doilea gând ar fi acela că atunci când ajungi să iei parte la o lume suficient de diferită de cea pe care tu o cunoşti constaţi că în pofida diferenţelor de formă, de cultură, de limbaj, de percepţie etc. totuşi oamenii de pretutindeni care se închină Lui Dumnezeu poartă în ei înşişi, fiecare în parte şi, implicit, comunitar manifestări uşor de recunoscut şi de înţeles, fapt care face parte din diversitatea umană şi totodată, din caracterul comun al umanităţii. Astfel, pot spune cu uşurinţă că oriunde aş merge tot acasă mă simt, în sensul că pretutindeni antetul Lui Dumnezeu în creaţie e mai puternic decât diferenţele pe care le-am accentuat sau chiar le-am generat noi unii faţă de alţii şi, astfel, a avea fraţi şi surori în Hristos devine o realitate cu atât mai evidentă şi necesară în asemenea situaţii.
Doresc să mulţumesc în primul rând Domnului Dumnezeu pentru viaţă, sănătate, putere şi purtare de grijă pentru că fără de El nimic n-ar fi fost în veac posibil. Apoi aş dori să mulţumesc fratelui Corneliu, fratelui Marcel Măcelaru, actualul decan al Facultăţii de Teologie Evanghelică din Osijek, sorei Ligia Măcelaru pentru primire şi timpul petrecut cu noi şi, de asemenea, tuturor celor care au contribuit la această misiune. Mulţumim celor care ne-au găzduit şi au fost ospitalieri cu noi. Dumnezeu să vă răsplatească!
Vineri, am participat împreună cu studenţii şi cu o parte din profesori la programul de capelă al Facultăţii unde am cântat cântări în limba română, engleză şi chiar croată. Sâmbătă seara am participat la o seară a tinerilor în Osijek unde, de asemenea, am cântat, iar unul dintre noi a predicat. Duminică dimineaţa am participat la slujba organizată în Biserica din cadrul Facultăţii, o frumoasă sinagogă evreiască ce a fost cumpărată de comunitatea penticostală în urmă cu aproape 50 de ani, iar acum funcţionează ca biserică. Aici am cântat iar fratele Corneliu a predicat. La programul de seară am fost invitaţi de fraţii dintr-o altă localitate, la aproximativ 50 de km de Osijek, pentru a sluji Domnului acolo. La fel ca la slujba de dimineaţă, noi, studenţii, am cântat iar fratele rector a predicat. Luni dimineaţa, 08 noiembrie 2010 am pornit spre Bucureşti, cu o scurtă oprire la Timişoara.
După un drum destul de lung al cărei amprentă o resimt şi acum, la două zile după sosire şi după toate experienţele şi amintirile de acolo pot concluziona cu două gânduri care mi s-au confirmat cu această ocazie. Primul ar fi, într-un mod poate uşor ironic, însă fără nicio referire la un eveniment concret întâmplat, ci doar la un lucru posibil, că atunci când te afli pe meleaguri străine, unde totul se rezumă la o comunicare minimală şi protocolară cu cei de acolo datorită lipsei de cunoaştere reciprocă şi, de ce nu, şi a închistării datorate limbajului, descoperi cât de importanţi devin cei pe care îi cunoşti şi, dacă discuţiile care altădată erau banalităţi ce creau o rutină relaţională, acum ele devin ceva important pentru că prin ele ne regăsim identitatea comunitară şi ne păstrăm sentimentul de apartenenţă la un grup în care ne simţim liberi şi cunoscuţi. Este recomandat totuşi să-i preţuim pe semenii noştri fără a fi nevoie de experienţe neplăcute, mai mult sau mai puţin. Găsesc că omul înţelept îşi preţuieşte semenii din ascultare de Dumnezeu şi, pentru că, astfel regăseşte în sine o nevoie ontologică şi teleologică totodată. Iar al doilea gând ar fi acela că atunci când ajungi să iei parte la o lume suficient de diferită de cea pe care tu o cunoşti constaţi că în pofida diferenţelor de formă, de cultură, de limbaj, de percepţie etc. totuşi oamenii de pretutindeni care se închină Lui Dumnezeu poartă în ei înşişi, fiecare în parte şi, implicit, comunitar manifestări uşor de recunoscut şi de înţeles, fapt care face parte din diversitatea umană şi totodată, din caracterul comun al umanităţii. Astfel, pot spune cu uşurinţă că oriunde aş merge tot acasă mă simt, în sensul că pretutindeni antetul Lui Dumnezeu în creaţie e mai puternic decât diferenţele pe care le-am accentuat sau chiar le-am generat noi unii faţă de alţii şi, astfel, a avea fraţi şi surori în Hristos devine o realitate cu atât mai evidentă şi necesară în asemenea situaţii.
Doresc să mulţumesc în primul rând Domnului Dumnezeu pentru viaţă, sănătate, putere şi purtare de grijă pentru că fără de El nimic n-ar fi fost în veac posibil. Apoi aş dori să mulţumesc fratelui Corneliu, fratelui Marcel Măcelaru, actualul decan al Facultăţii de Teologie Evanghelică din Osijek, sorei Ligia Măcelaru pentru primire şi timpul petrecut cu noi şi, de asemenea, tuturor celor care au contribuit la această misiune. Mulţumim celor care ne-au găzduit şi au fost ospitalieri cu noi. Dumnezeu să vă răsplatească!
