Pastor Lector univ. dr. Ciprian-Flavius Terinte, Conducerea bisericească în scrierile Noului Testament, Oradea, Casa Cărții, 2016
Revoluţia din decembrie 1989 a inaugurat şi pentru bisericile evanghelice din România un ciclu istoric mult aşteptat – acela al libertăţii de a înfăptui lucrarea lui Dumnezeu de proclamare a mântuirii prin Hristos şi chemare a concetăţenilor noştri să-l cunoască pe Dumnezeu în biserică. Până atunci, lupta dusă de slujitorii conducători a fost, în mare măsură, una pentru supravieţuirea instituţională a Bisericii. Subliniem adjectivul „instituţională”, pentru că Biserica ar fi supravieţuit oricum datorită odrăslirii ei din Împărăţia lui Dumnezeu, a unirii ei cu Hristos şi prezenţei Duhului Sfânt în ea, însă n-ar fi fost, poate, atât de vizibilă. Odată dobândită libertatea, însă, paleta de posibilităţi pentru îndeplinirea misiunii bisericii a fost de o varietate debusolantă, iar pe unii dintre slujitorii conducători i-a găsit nepregătiţi. Libertatea s-a dovedit şi pe acest plan a fi, aşa cum o descrie filozoful Andrei Pleşu, „virtutea cea mai echivocă pe care o are omul”.
Puţini au fost liderii ecleziali care şi-au rezervat răgazul reflecţiei pentru a descoperi chipul biblic al slujirii conducătoare creştine. Or, dacă într-adevăr comunismul a fost „o idee care ne-a sucit minţile”, atunci efortul de reflecţie asupra problematicii conducerii bisericeşti este unul foarte necesar. Cartea de faţă este tocmai materializarea unui asemenea efort. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea teologul britanic Edwin Hatch afirma, însă, cu luciditate că prezervarea intactă a formelor primare de conducere bisericească ar fi fost atât imposibilă, cât şi inutilă. Fiecare epocă este diferită, de aceea este nevoie de expresii diferite ale aceluiaşi adevăr. Acestea fiind date, obiectivul principal al demersului nostru ştiinţific este acela de a contura nu o paradigmă ecleziastică definitivă, ci misiunea supremă a conducerii bisericeşti din perspectiva autorilor inspiraţi ai scrierilor Noului Testament. Chiar dacă misiunea ei fundamentală rămâne neschimbată peste veacuri, conducătorii creştini din veacul apostolic au găsit şi formele ecleziastice cele mai adecvate pentru îndeplinirea acestei misiuni. Din acest motiv, ne propunem şi identificarea unor structuri de conducere din epoca Noului Testament, cu oficiile lor componente şi atribuţiile aferente acestora. Vom căuta să identificăm rolurile pe care şi le asumau conducătorii bisericilor din Noul Testament în lumina misiunii generale pe care o are slujirea conducătoare în iconomia planului dumnezeiesc.