După al Doilea Război Mondial, comunităţile penticostale din România, care începuseră un proces de ieşire din clandestinitate şi reorganizare, au simţit nevoia organizării unor cursuri biblice pentru pregătirea liderilor. Astfel, primul curs biblic a fost organizat de Gheorghe Bradin în luna februarie a anului 1948. Deoarece pentru o mai bună organizare a comunităţilor era nevoie şi de o pregătire administrativă, Trandafir Sandru a organizat la Arad, în luna noiembrie a anului 1950, un curs de contabilitate, la care Gheorghe Bradin a predat şi unele subiecte de doctrină. Astfel a fost format personalul administrativ pentru centrul Cultului Penticostal, care în această perioadă a primit recunoaştere oficială din partea statului şi a comunităților regionale ale cultului.
Trandafir Sandru (1924-1998)
În contextul recunoaşterii, de către stat, a Cultului Penticostal, nevoia unui seminar teologic în care să fie pregătiţi slujitorii Bisericii devenea acută. În primul Statut de organizare şi funcţionare al Cultului Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din RPR, la articolul 36, era prevăzut că „Pentru pregătirea personalului duhovnicesc, Cultul Penticostal poate înfiinţa un seminar teologic, potrivit art. 48, alin 3 din Decretul nr. 177 din 1948. Până la înfiinţarea unui asemenea seminar, comitetul executiv va putea organiza cursuri biblice cu aprobarea Ministerului Cultelor.” Deşi dreptul de a înfiinţa un seminar era garantat de lege şi stipulat în Statut, avea să treacă mai mult de un sfert de secol până când autorităţile comuniste vor aproba deschiderea lui. Pentru început, în anii 1951 şi 1952, a fost permisă doar organizarea unor cursuri biblice la Rădăuţi, Cluj-Napoca, Timişoara şi Bucureşti. Apoi, în anii 1954-1955 şi 1955-1956, au fost organizate la Bucureşti două cursuri biblice cu durata de trei luni. Cadre didactice la aceste cursuri au fost Gheorghe Bradin, Trandafir Sandru, Cornel Cătană şi Mărioara Manea. În anul 1956 li se cere bisericilor penticostale ca, la sărbătoarea pogorârii Duhului Sfânt, să facă o colectă specială pentru susţinerea cursurilor biblice de pregătire a slujitorilor.
Participanţi la un curs biblic organizat la Rădăuţi, în anul 1952
Tot în anul 1956, Pavel Budean, care de la început a fost mentorul lui Gheorghe Bradin în ceea ce priveşte credinţa penticostală, a venit în România, aducând cu el şi o donaţie de cărţi pentru Seminarul Teologic ce urma să se înfiinţeze. Printre acestea se numărau cărțile de teologie sistematică ale lui Louis Berkhof şi Henry Orton Wiley.
Totuşi, deschiderea seminarului avea să rămână un vis pentru următoarele două decenii. Unul dintre motivele probabile ar fi acela că Trandafir Sandru, cel care a fost promotorul cursurilor biblice şi cel care visa deschiderea seminarului, a traversat o lungă perioadă de marginalizare în Cultul Penticostal, începând cu anul 1956. La congresul din 1-2 iunie 1956, Trandafir Sandru nu mai este ales în executivul cultului. De fapt, după aceste alegeri, din vechiul executiv mai rămâne doar preşedintele.
Motivul marginalizării lui Trandafir Sandru este greu de identificat, dar se pare că la baza acesteia au stat mai multe acţiuni pe care el le-a iniţiat. Sandru şi-a atras antipatia autorităţilor comuniste şi prin faptul că a susţinut deschis importanţa şi actualitatea manifestării harismelor în comunitatea creştină. Cei din Ministerul Cultelor şi Securitatea obiectau că susținerea manifestării harismelor încalcă prevederile Statutului Cultului Penticostal, deși în statut nu exista nicio referire la darurile Duhului Sfânt; credinţa în manifestarea darurilor Duhului apărea în Mărturisirea de credinţă, dar publicarea acesteia nu a fost permisă în perioada comunistă (de fapt, ea a fost publicată o singură dată, însă într-o formă camuflată, în Îndrumătorul păstorului, în 1976). Trandafir Sandru îi înfruntă pe cei din minister şi îi confruntă cu Mărturisirea de credinţă a Cultului Penticostal după un incident petrecut în cadrul consfătuirii de la Cluj-Napoca, din 28 februarie 1954, când tovarășul Rogojan, împuternicit regional, a afirmat public că Gheorghe Bradin, preşedintele cultului, își luase angajamentul faţă de minister de a interzice categoric vorbirea în alte limbi. La scurt timp, pe data de 13 aprilie 1954, Trandafir Sandru a depus la Ministerul Cultelor un memoriu în care făcea o apologie a practicării glosolaliei de către creştini.
Un alt motiv al marginalizării lui Trandafir Sandru a fost faptul că el a sprijinit cu ajutoare adunate de la credincioși familiile anumitor deţinuţi, printre care şi pe soţia lui Curcă Mihai, fost legionar. Apoi, cineva din minister a fost deranjat de faptul că Sandru a publicat articolul despre ziua de 23 August abia „al doilea din urmă” (este vorba de numărul Buletinului Cultului Penticostal din iulie 1954, în care apare un articol despre 23 August pe paginile 14-15, din totalul de 16). Însă cum în luna iulie nu erau sărbători despre care să se poată scrie un articol politic, acest articol constituia de fapt o „încălzire” pentru alte două articole, pe aceeaşi temă, care urmau să apară în luna următoare (august) pe paginile 1-2, respectiv 3-4.
Pe lângă toate acestea, Sandru s-a împotrivit cu hotărâre reglementării serviciilor religioase (o dispoziţie a Departamentului Cultelor prin care serviciile religioase puteau fi oficiate doar sâmbătă seara după orele 18 şi duminica până la orele 14), având chiar discuții aprinse cu preşedintele Gheorghe Bradin pe această temă. Despre atitudinea lui Trandafir Sandru faţă de această reglementare aflăm de la Gheorghe Bradin, care arată că pe data de 14 decembrie 1957 Sandru a întrunit comitetul bisericii din strada Crângaşi (din acest comitet făceau parte, printre alții, Ion Danciu, Gabriel Apetrei, Vasile Drăghici) și că, sub influenţa sa, membrii comitetului s-au pronunțat clar împotriva reglementării serviciilor religioase.
La începutul lunii august, 1958, Trandafir Sandru a pierdut slujba de pastor al comunităţii Crângaşi. Este foarte probabil ca motivul principal să fi fost apropierea sa de Eugen Bodor, care avea o relație tensionată cu Gheorghe Bradin. Comunitatea lui Eugen Bodor, din strada Colţea nr. 8, a fost desfiinţată în anul 1954 şi integrată în comunitatea Crângaşi. Lui Eugen Bodor i s-a promis atunci că va fi pastor şi că va fi remunerat; se pare că această înţelegere a durat până la finele anului 1957, când Eugen Bodor este scos de pe statul de plată. Trandafir Sandru i-a plătit lui Eugen Bodor salariul pe lunile ianuarie-iulie ale anului 1958, în valoare de 4200 lei, neavând aviz din partea Departamentului Cultelor. Bradin spune că, în urma ameninţărilor lui Trandafir Sandru, Dan Grigore a trecut în raportul înaintat Departamentului că „banii i s-au plătit lui Bodor în baza recomandării făcute de împuterniciţii cultelor şi cu aprobarea consiliului bisericesc.”
Trandafir Sandru se afla la Arad când a fost îndepărtat din funcţia de pastor. Pe 17 august 1958, el a urcat la amvonul bisericii şi a condus serviciul religios în locul prezbiterului numit de Gheorghe Bradin, iar pe data de 24 august comitetul bisericii din strada Crângași, condus de Gheorghe Bradin, decide excluderea lui Trandafir Sandru din drepturile de membru al comunităţii. În perioada în care a fost dat afara din Cultul Penticostal,Trandafir Sandru a frecventat adunarea creştinilor după Evanghelie din strada Dragoş Vodă şi pe cea baptistă din Basarab, București, mergând la Crângaşi doar la sărbători.
Pe parcursul anului 1963, Trandafir Sandru este urmărit de Securitate prin acţiune informativă pentru a se stabili dacă activitatea lui este „duşmănoasă” sau doar „mistico-religioasă”. Tot în acest an, Sandru primeşte o invitaţie, împreună cu biletele necesare, pentru a participa la o conferinţă ce urma să aibă loc la Universitatea Oral Roberts din SUA, însă nu primeşte aprobarea de a merge la conferinţă. Totuși, pe data de 13 august 1963 este reprimit ca membru în Cultul Penticostal, iar în luna octombrie a aceluiași an îşi va relua activitatea de redactor al Buletinului Cultului Penticostal.
La începutul anului 1964, în luna februarie, Trandafir Sandru este numit pastor al comunităţii penticostale din strada Miuleşti. Dintr-o notă informativă, dată prin sursa „Manoliu Victor” în iunie 1964, aflăm că Sabina Wurmbrand îl aprecia mult pe Trandafir Sandru, că se bucura de numirea lui ca pastor şi că spera că va ajunge preşedinte al Cultului Penticostal, „fapt ce ar uşura organizarea rezistenţei contra celor necredincioşi, care mai conduc încă.”
Din cauza oficierii de botezuri clandestine şi a faptului că a mărit localul casei de rugăciune din strada Miuleşti, Trandafir Sandru este îndepărtat din pastoraţie începând cu data de 15 octombrie 1965, traversând o perioadă de cel puţin doi ani până la o nouă numire a sa ca pastor al acestei comunităţi.
După câţiva ani de linişte avea să înceapă cea mai aprigă şi cea mai lungă dispută dintre Trandafir Sandru şi Departamentul Cultelor, aceasta fiind legată de construirea unei biserici pe strada Sebastian. Sandru a obţinut aprobarea de a cumpăta pe strada Sebastian o locuinţă pe care să o repare şi să o extindă în vederea relocării comunităţii penticostale din strada Miuleşti, însă nu a respectat proiectul, ci a demolat casa şi a început construirea unei clădiri de mari dimensiuni cu demisol şi parter. Lucrările au fost sistate în anul 1973, iar după acest moment a urmat o perioadă de negocieri, ameninţări şi presiuni din partea autorităților, care cereau demolarea clădirii. Abia pe 11 mai 1978 a fost permisă reluarea lucrărilor la locaşul de cult de pe strada Sebastian nr. 43.
Prima serie de participanți la Cursurile biblice pentru pregătirea şi perfecţionarea pastorilor (martie-iunie 1974). În primul rând sunt cadrele didactice (de la stânga la dreapta): Alecsie Vamvu, Dumitru Matache, Pavel Bochian, Trandafir Sandru şi Ion Porumbin.
În contextul acestor tensiuni dintre Departamentul Cultelor și Trandafir Sandru, Departamentul îi face unele concesii pastorului penticostal, probabil pentru a-l convinge să renunţe la construirea bisericii. Printre acestea se numără aprobarea, în anul 1974, a organizării unor „Cursuri biblice pentru pregătirea şi perfecţionarea pastorilor”, iar mai târziu ‒ deschiderea Seminarului, în anul 1976. Între anii 1974-1976 au fost organizate patru serii de cursuri biblice cu o durată de trei luni. Directorul acestor cursuri era Trandafir Sandru, iar lectori erau Pavel Bochian, Alecsie Vamvu şi Ion Porumbin. Prima serie de cursanți (perioada martie-iunie 1974) a fost compusă din următorii frați: Ioan Blăgăilă, Constantin Creangă, Andrei Ciorei, Nicolae Giurgiu, Constantin Iacob, Constantin Leontiuc, Alexandru Mariş, Florian Paluţ, Dumitru Pătrăuţanu, Ioan Pechean, Ioan Pop, Nicolae Pop, Gavril Silaghi, Dorin Udişteanu şi Petru Zaharia. În a doua serie a cursului biblic (organizată în perioada septembrie-decembrie 1974) au fost înscrişi: Petru Ardeu, Ioan Berar, Anton Bodea, Ioan Benea, Florian Chiş, Alexa Greţa, Constantin Grosu, Gavril Laţiş, Sandu Marin, Roman Miclea, Ioan Popa, Vasile Simuţ şi Gheorghe Uiuiu. În seria a treia a cursului biblic (perioada ianuarie – aprilie 1975) au fost înscrişi Augustin Costea, Artimon Ciugudeanu, Avram Ciupe, Ioan Corneanu, Nicolae Damian, Nicolae Fiţ, Gavrilă Giurgiu, Cornel Mureşan, Ioan D. Miclea (din Fodora, Sălaj), Ioan Miclea (din Dej), Nicolae Simuţ și Marcel Şulic. Ultima serie de cursanți (în iarna 1975-1976) a fost compusă din: Nicanor Creţu, Teodor Codreanu, Gheorghe Domşa, Lazăr Ghenţ, Alexandru Cherecheş, Emilian Maloş, Gheorghe Margea, Vasile Nicorici, Cornel Stanciu, Traian Ştrengar, Helmut Telman şi Ştefan Morar.
Festivitatea deschiderii Seminarului Teologic Penticostal (1976).
Trandafir Sandru explică semnificaţiile siglei Seminarului.
În anul 1976 este aprobată înfiinţarea Seminarului Teologic Penticostal, sub conducerea lui Trandafir Sandru ‒ deşi această aprobare este greu de explicat în contextul tensiunilor dintre Trandafir Sandru şi Departamentul Cultelor. Ea trebuie înţeleasă şi ca o încercare a autorităților de a-și crea o bună imagine, în străinătate, despre libertatea religioasă din România. Este foarte probabil ca vizita lui Iacob Zopfi (preşedintele Misiunii Penticostale din Elveţia şi preşedintele Comitetului de organizare a Conferinţei Penticostale Europene), din toamna anului 1975, să fi cântărit greu în aprobarea deschiderii seminarului. Cu prilejul vizitei sale în România, Iacob Zopfi a vizitat toate cele patru biserici penticostale din Bucureşti, precum şi biserici din Braşov, Sibiu, Turda, Cluj Napoca, Reşiţa, Arad şi Timişoara, fiind primit în audienţă la Departamentul Cultelor pe data de 29 septembrie. Într-un mod strategic, la şedinţa Consiliului Bisericesc din 11 iunie 1976, în care a avut loc discutarea şi votarea proiectului de regulament pentru organizarea şi funcţionarea Seminarului Teologic Penticostal, este invitat să participe John Wildrianne, director al Societăţii Evanghelice Europene şi profesor la Seminarul Teologic din Burgess Hill, în acest fel conducătorii penticostali asigurându-se că vor avea bunăvoinţa reprezentanţilor Departamentului Cultelor prezenţi la şedinţă. Aprobarea funcţionării seminarului avea să vină după o lună, pe data de 12 iulie 1976. Deschiderea festivă a cursurilor a avut loc pe data de 20 noiembrie 1976, în casa de rugăciune a comunităţii din Şoseaua Crângaşi. Spre deosebire de cursurile biblice care au precedat deschiderea seminarului și care aveau ca scop pregătirea pastorilor care activau deja în Cultul Penticostal, obiectivul principal al seminarului era pregătirea unei noi generaţii de pastori.
Prima serie de seminariști în sala de curs.
Cadrele didactice (de la stânga la dreapta): Trandafir Sandru, Pavel Bochian,
Emil Bulgăr şi Alecsie Vamvu.
În prima serie au fost admişi 15 seminarişti: Ioan Tamaş, Victor Opriş, Nuţu Boar, Constantin Macoveiciuc, Iosif Tirla, Victor Oniga, Dumitru Hanga, Pavel Radu, Grigore Todoran, Marinel Mesaroş, Florian Mudura, Lazăr Gog, Filip Baiaş, Bujorel Lucaci şi Iulian Chelu. Cadre didactice pentru această generaţie au fost Trandafir Sandru, Pavel Bochian, Alecsie Vamvu, Emil Bulgăr, Athanase Negoiţă şi Florin Rădulescu.
Pentru credincioșii penticostali, vizitele diferiţilor lideri penticostali din străinătate erau adevărate sărbători. Prin prezenţa lor se încerca determinarea autorităţilor statului de a nu limita drepturile şi libertăţile ce fuseseră obţinute cu greu. Astfel, prima serie de studenţi sărbătorește, pe 29 iunie 1977, finalizarea primului an de studii alături de mai mulţi lideri penticostali din străinătate: din Olanda, Herman van Ameron, preşedintele bisericilor penticostale şi preşedintele comitetului de organizare al Conferinţei Penticostale Europene, care era însoţit de o altă persoană; din Norvegia, pastorul Egil Svartdahl; din Anglia, Bernard Porter, preşedintele Societăţii Evanghelice Penticostale din Anglia, John Wildrianne, director al Societăţii Evanghelice Europene şi profesor la Seminarul Teologic din Burgess Hill. Tot din Anglia mai sunt prezenți pastorii David Woodfield şi Brian Edurds, împreună cu diaconul R. Sheppard.
Tabloul absolvenţilor primei promoţii a Seminarului (1976-1980)
Pe 25 mai 1980, la absolvirea primei promoţii, Trandafir Sandru a realizat faptul că Departamentului Cultelor nu va fi dispus să recunoască dreptul acestor absolvenți de a fi implicaţi în păstorirea bisericilor. Profitând de prezenţa la festivitatea de absolvire a multor oaspeţi din străinătate (Ray Hughes, superintendentul Church of God, Jakob Zopfi, preşedintele Misiunii Penticostale din Elveţia şi preşedintele Comitetului de organizare a Conferinţei Penticostale Europene, Lambert DeLong, superintendent pentru Europa al Church of God, Steve Durasoff, profesor la Universitatea Oral Roberts din Tusla, Oklahoma şi Wade Henry Horton, profesor la Lee College din Cleveland, Tennessee), Sandru i-a invitat pe toţi pastorii din sală, atât români cât şi străini, să participe la ordinarea tuturor absolvenţilor.
În anul 1981, la încheierea primului an al celei de-a doua generaţii de studenți, cei din prima generaţie se reîntâlnesc pentru a-și prezenta activitatea; 14 dintre ei erau, în acel moment, ordinaţi pastori. Cu ocazia acestui eveniment sunt amintiţi, între cadrele didactice, şi Dumitru Matache împreună cu doi absolvenţi: Marinel Mesaroş şi Lazăr Gog.
A doua serie de seminariști (1980-1984), alături de cadrele didactice. De la stânga la dreapta: Cristian-Vasile Roske, George Bradin, Lazăr Gog, Alecsie Vamvu, Marinel Mesaroş, Trandafir Sandru, Ioan Gurău (student), Athanase Negoiţă, Romu Mocan (student), Pavel Bochian, Ioan Ceuţă (student), Dumitru Matache, Leon Belţic (student), Emil Bulgăr, Eugen Micurescu (student).
Înscrierea unei a doua serii de studenţi a fost permisă de autorităţi abia în anul 1980, după ce prima serie a finalizat cursurile; în plus, această a doua serie a fost limitată la cinci studenţi: Leon Belţic, Ioan Ceuţă, Ioan Gurău, Eugen-Ioan Micurescu şi Romu Mocan. În anul 1984 a fost permisă înmatricularea a zece studenţi: Vasile Bîrle, Vasile Cimuca, Luca Creţan, Mircea Demean, Imre Lucza, Cornel Pleşa, Aurel Moldovanu, Martin Schaser, Simion Timbuc, Gheorghe Uiuiu. Începând cu anul 1986 s-a permis înmatricularea a câte trei studenţi, în fiecare an. Astfel, în anul 1986 au fost înmatriculați Gavril-Aurel Costea, Dorin Druhora şi Gheorghe Mois; în 1987: Constantin-Gheorghe Gal, Mugurel Huţan şi Radu Ţârle; în 1988: Ioan-Titus Coroban, Aurel Paşca şi Marian-Romeo Popan, iar în anul 1989 au fost admişi cinci studenţi: Daniel Buzatu, Emil Ianchiş, Eugen Jugaru, Gheorghe Riţişan şi Vasile Vesa. În acelaşi timp, fiecare candidat trebuia să aibă aprobarea inspectorilor de culte. Din tablourile care s-au păstrat putem observa că, printre cadrele didactice ale celei de-a doua serii de studenți, figurează şi Cristian-Vasile Roske, împreună cu George Bradin. Ioan Gurău, absolvent al celei de-a doua serii, apare printre dascălii seriei a treia. Mai observăm, de asemenea, că tradiţia ordinării ca diaconi a absolvenților, la finalizarea cursurilor seminarului, a continuat și cu a treia serie de studenți.
Imediat după deschiderea seminarului s-a simţit nevoia acută de cursuri şi manuale pentru studenţi. Astfel, începând cu anul 1976, Trandafir Sandru a scris o serie de cărţi foarte necesare în vremea respectivă: Îndrumătorul păstorului (1976, 1986), Viaţa şi învăţătura apostolului Pavel (1977), Pneumatologie – Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt (1979), Evanghelogie, viaţa şi învăţătura Domnului Isus Hristos (1979), Biserica lui Dumnezeu Apostolică penticostală din România (1982) ‒ o carte de istorie a mişcării penticostale din România, care a fost publicată în acelaşi an și în limba engleză, sub titlul: The Pentecostal Apostolic Church of God of Romania; Doctrinele biblice ale Bisericii (1989), Biserica Penticostală în istoria creştinismului (1992), Dogmatica Bisericii lui Dumnezeu Apostolice Penticostale (1993), Pagini din istoria unei biserici (1994) şi Trezirea spirituală penticostală din România (1997). Prin aceste scrieri, Trandafir Sandru a dat o direcţie clară teologiei penticostale româneşti. Şi Pavel Bochian a publicat trei cărţi pentru uzul studenţilor: Biserica lui Dumnezeu şi aspecte din viaţa ei (1976), Viaţa, activitatea şi învăţăturile apostolului Petru (1981) şi, împreună cu Cristian-Vasile Roske, Credinţă şi fapte – Introducere şi comentariu la epistola lui Iacov (1988). Pe lângă aceste cărți, înainte de 1989 s-au mai publicat următoarele lucrări: Lecţiuni biblice 1979-1980 (1979), redactată de Cristian-Vasile Roske; Lecţiuni biblice (1987), redactată de Cristian-Vasile Roske împreună cu Alecsie Vamvu şi Marinel Mesaroş; Actele de cult în Biserica lui Dumnezeu (1981), scrisă de Alecsie Vamvu şi Ţara Sfântă din punct de vedere biblic, istoric şi arheologic (1981), scrisă de Emil Bulgăr în colaborare cu Athanase Negoiţă (partea I, Geografia şi istoria biblică, este scrisă de Emil Bulgăr, iar partea a II-a, Arheologia biblică, de Athanase Negoiţă).
În anul 1977, Eugen Bodor rescrie Studiul biblic despre darurile duhovniceşti. Deşi este doar dactilografiată, pe prima pagină este trecută Editura Revistei Buletinul Cultului Penticostal. În introducere, Eugen Bodor mărturiseşte că a scris-o pentru uzul studenţilor de la Seminarul Teologic Penticostal. Aceasta este o nouă ediţie a studiului biblic scris în şase exemplare în anul 1958, pentru a cărui publicare clandestină Eugen Bodor a fost condamnat la 5 ani închisoare corecţională, 3 ani interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii de către Tribunalul Militar Bucureşti, prin sentinţa nr. 321/11.10.1961.
Studenţi şi cadre didactice, în anul 1992
După Revoluţia din decembrie 1989, prin decizia nr. 142/8 din februarie 1990 a Cultului Creştin Penticostal ‒ Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România, Seminarul Teologic Penticostal din Bucureşti s-a transformat în Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti, având o singură facultate: Facultatea de Teologie Penticostală, cu specializarea Teologie Penticostală Pastorală. Prin hotărârea Guvernului României nr. 164 din 6 aprilie 1992 se autorizează înfiinţarea Institutului Teologic Penticostal de Grad Universitar din Bucureşti, începând cu anul universitar 1992/1993. Prin această Hotărâre de Guvern se stabileşte că Institutul va funcţiona cu trei facultăţi, şi anume: Facultatea de Teologie Pastorală, Facultatea de Teologie-Litere şi Facultatea de Teologie-Asistenţă Socială. Totuşi, din cauza lipsei de cadre didactice specializate în filologie și asistență socială, a fost menţinută doar prima specializare, cea de teologie pastorală.
Vizită pe şantierul campusului ITPB
Pe data de 4 octombrie 1996, când a fost sărbătorită împlinirea a 20 de ani de învăţământ teologic penticostal în România, a fost inaugurată şi prima clădire din complexul ITPB de pe Bulevardul Uverturii 210-220, clădire construită cu importante contribuţii financiare din partea organizaţiei penticostale Church of God World Missions. În urma retragerii, în anul 1997, a lui Trandafir Sandru din funcţia de rector al ITPB din motive de sănătate, această funcţie a fost preluată de John F. Tipei. În perioada următoare, John F. Tipei a urmărit formarea şi consolidarea unui colectiv stabil de cadre didactice, bine pregătite, având ca obiective acreditarea instituţională şi dezvoltarea pe verticală a învăţământului teologic penticostal spre programe de masterat şi de doctorat.
Începând cu anul universitar 1997-1998, Institutul Teologic Penticostal a deschis o secţie la Arad: Facultatea de Teologie Penticostală „Betania”. Aici şi-au desfăşurat activitatea următoarele cadre didactice: Moise Ardelean, Pavel Riviş-Tipei, Ghiocel Moţ, Valeriu Andreiescu, Ioan Brie, Ioan Moldovan, Romeo Popan, Constantin Leontescu, Vali Ceia-Mocanu, Dorin Frandeş, Mircea Demian, Lazăr Gog, John Tipei, Mihai Handaric, Simion Bumbar, Cristian Moisescu, Emeric Hubert, Ciprian Bălăban, Victor-Vladimir Neamţu, Vladimir Pustan, Alexandru Nădăban, Emilia Preda-Muşat. Pentru a îndeplini condiţiile necesare acreditării (în ceea ce priveşte baza materială şi corpul profesoral), Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti s-a văzut nevoit să desfiinţeze secţia de la Arad, aceasta intrând în lichidare începând cu anul 2006, când nu au mai fost înmatriculaţi studenţi.
Vizita studenților ITPB la Arad, în anul 1998
Prin hotărârea Guvernului României nr. 442 din 10 august 1998, Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti este autorizat să funcţioneze provizoriu cu specializarea Teologie penticostală pastorală şi didactică (cursuri de zi, 4 ani; cursuri fără frecvenţă, 5 ani), potrivit prevederilor Legii nr. 88/1993, republicată, privind acreditarea instituţiilor de învăţământ superior şi recunoaşterea diplomelor.
Pe data de 2 octombrie 1999 a fost inaugurat campusul universitar al ITPB, aici fiind găzduită, în aprilie 2001, conferinţa Asociaţiei Teologice Penticostale Europene.
Pentru dezvoltarea cercetării teologice, începând cu anul 1999 este publicată în cadrul ITPB revista de studii şi cercetări teologice Plērōma. De asemenea, în fiecare an sunt organizate conferinţe teologice şi pastorale.
Participanţi la cea de-a XXX-a aniversare a învăţământului teologic penticostal din România
Prin legea nr. 194 din 21 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României partea I, Anul 176 (XX) – Nr. 724, vineri, 24 octombrie 2008, privind înfiinţarea Institutului Teologic Penticostal din municipiul Bucureşti, ITPB a devenit instituţie de învăţământ superior acreditată.
După retragerea din funcţia de rector a lui John F. Tipei în anul 2010, la conducerea școlii au urmat Corneliu Constantineanu (2010-2014) şi Ioan Brie (2015- prezent), în timpul mandatelor lor urmărindu-se atât dezvoltarea instituţională prin programul de masterat „Biblie şi Societate”, care a început să funcţioneze din anul 2015, cât şi dezvoltarea bazei materiale a ITPB.
Pe lângă profesorii amintiți mai sus, care şi-au început activitatea la seminar înainte de 1989, multe alte cadre didactice au predat cursuri după Revoluţia din decembrie 1989: John F. Tipei, Teodor Pandrea, Rodney Friend, Harold Hunter, Robert Thomas, Iosif Tirla, Aurel Moldovanu, Aurel Ionică, Iuliu-Ovidiu Leliuc, Valeriu Andreiescu, Emil Meştereagă, Daniel Gherman, Paraschiva Pop, Ioan Mureşan, Nuţu Crişan, Simion Timbuc, Ioan Bochian, Florentina Pali Ghiorghiaşi, Mihai Dinu, Ioan Tomşa, Romiţă Iucu, Antoneta Tănăsescu, Emil Bartoş şi alţii.
Absolvenți şi cadre didactice, în anul 2011
În prezent, colectivul de cadre didactice titulare al Institutului Teologic Penticostal este format din: Ioan Brie, John F. Tipei, Romulus-Vasile Ganea, Ciprian-Flavius Terinte, Emanuel Conţac, Eugen Jugaru, Silviu Tatu, Radu Ţîrle, Victor-Vladimir Neamţu, Ciprian Bălăban, Dragoș Ștefănică, Ioan Szasz și Dumitru Piscuc. Între cadrele didactice invitate şi asociate sunt: Ayodeji J. Adewuya, John Christopher Thomas, David Han, William Simmons, Tony Richie, Hans Klein, Emil Bartoş, Simion Timbuc, Lazăr Gog, Simion Bumbar, Constantin Macoveiciuc și Radu Mariș.
Cadre didactice și studenții ITPB, în anul 2020
Lector univ. dr. Ciprian Bălăban