Trăiţi în pace. Dimensiunea socială a reconcilierii în teologia paulină

Pastor Prof. univ. dr. Corneliu Constantineanu, Trăiţi în pace. Dimensiunea socială a reconcilierii în teologia paulină, Oradea, Casa Cărții / Cluj-Napoca, Risoprint, 2013.

Studiul de faţă reprezintă rezultatul unei cercetări îndelungate, materializate într-o teză de doctorat susţinută la Centrul Oxford pentru studii de Misiune și la Universitatea Leeds. Cartea conţine o versiune ajustată și întrucâtva prescurtată a tezei iniţiale. Punctul de plecare al cercetării l-a constituit observaţia că disciplina exegetică a tratat, în mod tradiţional, prezentarea făcută de apostolul Pavel reconcilierii ca referindu-se doar la împăcarea dintre oameni şi Dumnezeu şi şi-a concentrat atenţia în principal asupra pasajelor-cheie katallassō/katallagē din scrierile pauline. Demersul nostru pune sub semnul întrebării acest mod de a vedea lucrurile şi susţine că apostolul Pavel demonstrează o înţelegere mai complexă a conceptului şi că recurge la o largă paletă de simboluri pentru a descrie reconcilierea ca o realitate cu multiple faţete, incluzând reconcilierea cu Dumnezeu şi reconcilierea dintre fiinţele umane, toate aceste aspecte alcătuind o realitate inseparabilă. Discuţia este situată în contextul mai larg religios, social şi politic, evidenţiind faptul că, în gândirea lui Pavel, o analiză a dimensiunii sociale a reconcilierii este atât posibilă, cât şi necesară. Se argumentează că dimensiunea socială a reconcilierii trebuie înţeleasă în contextul mai amplu al concepției pauline despre reconciliere: o concepţie înrădăcinată în istoria vieţii lui Hristos şi în experienţa paulină personală a reconcilierii, susţinută de perspectiva lui Isaia privitoare la pacea cosmică, concepţie conturată şi exprimată printr-un bogat simbolism referitor la reconciliere. În acest cadru de referinţă, studiul furnizează o analiză a două secţiuni majore din Epistola către romani, respectiv capitolele 5–8 şi 12–15, bazându-se în principal pe o lectură narativă a scrierilor apostolului Pavel. Un puternic accent se pune pe folosirea de către Pavel a naraţiunii lui Isus Hristos pentru formarea comunităţii creştine, în vederea stabilirii identităţii, sistemului de valori şi a practicilor comunităţii. În Romani 5–8 Pavel demonstrează caracterul inseparabil al dimensiunii orizontale și verticale a reconcilierii. Descriind dinamica sofisticată a încorporării credinciosului prin botez „în Hristos”, Pavel îi conduce pe cititorii săi la istoria vieţii lui Hristos, reamintindu-le astfel că ei sunt parte integrantă din şi participanţi activi la istoria neîntreruptă a reconcilierii lui Dumnezeu cu lumea prin Hristos. În felul acesta, iniţiativa de împăcare a lui Dumnezeu, demonstrată în însuşi actul morţii pe cruce a lui Hristos, este nu doar o afirmare a împăcării lui Dumnezeu cu lumea, ci şi temeiul şi modelul reconcilierii dintre oameni. Similar, în Romani 12–15, Pavel exprimă dimensiunea socială a reconcilierii în diferite modalităţi: ca dragoste sinceră pe care trebuie să o manifestăm unii faţă de alţii şi faţă de duşmani, ca bună primire a celor slabi şi lipsiţi de putere, ca susţinere a aproapelui, ca binecuvântare a celor ce persecută, ca învingere a răului prin bine şi ca vieţuire în pace cu toţi oamenii. Acestea toate, susţinem noi, sunt practici reconciliante ancorate în istoria vieţii lui Hristos, înţeleasă atât ca fundament, cât şi ca model paradigmatic pentru o viaţă trăită sub semnul reconcilierii. Așadar, plasând aceste practici în contextul mai cuprinzător al reconcilierii dintre Dumnezeu şi lume prin Hristos, Pavel stabilește o temelie de nezdruncinat atât pentru posibilitatea, cât şi pentru actualitatea reconcilierii sociale. Astfel, viziunea supremă a lui Pavel despre reconcilierea tuturor lucrurilor în Hristos conferă siguranţă şi speranţă şi un imbold imperativ pentru lucrarea de reconciliere a credinciosului, în toate formele şi manifestările acesteia. Lucrarea se încheie cu câteva sugestii pentru ca bisericile din România să construiască pe baza acestei concepţii pauline despre reconciliere, aşa cum este ea prezentată în lucrarea de faţă. Noi credem că bisericile pot contribui la viaţa publică în mod semnificativ, conturând şi menţinând conştiinţa valorii fundamentale a vieţii umane în lume prin discernerea, demascarea şi opoziţia faţă de orice formă de totalitarism şi absolutism şi prin crearea unui climat de speranţă, a unei paradigme de viaţă care să îi ajute pe oameni nu doar să tolereze „alteritatea” şi „diferenţele”, ci să promoveze o cultură a păcii şi a dreptăţii, a libertăţii, a iertării şi a reconcilierii, într-un cuvânt, o cultură a vieţii.București, iunie 2013Corneliu Constantineanu

×